………………………………………………………
De unde vin eu, sunt câmpuri cu flori, flori
mai frumoase decât curcubeul, care ştiu să danseze în vânt
atât de frumos. De unde vin eu, sunt brazi care cântă, să întâlneşti
stele care umblă liniştite pe drum e un lucru obişnuit.
De unde vin eu, au mai rămas nişte ţărani ca nişte stânci
şi nişte părinţi, îngrozitor de singuri. De unde vin eu, e atâta tristeţe
că am putea să ne facem ieşire la mare în toate părţile.
De unde vin eu, Patria mea suferă de o boală cumplită.
Avem şi noi turcii noştri, dar nu numai în nord.
Avem şi noi două ţări, două steaguri, o idee vagă despre Enosis.
Suntem şi noi în Uniunea Europeană şi ştim cum e, ştim bine,
că am mai fost aproape de o Uniune, cea Sovietică.
Pe vremea când moşii mei şi ai tăi sorbeau gânduri dintr-o ulcică cu vin,
populaţiile acestea adunate sub steagul albastru se jucau cu puţa în praf.
Preţurile? Sunt cam la fel, puţin mai accentuate când e vorba
de lucrurile esenţiale, puţin mai mici la ţigări şi alcool.
Avem şi noi Odiseea noastră, doar că a noastră
e lipsită de happy end. Ţi-am mai povestit-o, şi te-a mirat,
te-a mirat tânărul acela care caută tinereţea fără bătrâneţe,
o găseşte şi o leapădă, prins de dorul de casă.
Tânărul acela care nu mai fuse bătrân, tânărul acela care vine acasă
să nu mai găsească nicio Penelopă, doar cât să consemneze:
Ithaca este pustie. Mi-a crescut barba albă. Şi avem
şi Iliada noastră, doar că mai scurtă, pentru că
n-am avut chef să mai facem continuări. Nu, nu e nicio Elenă
la mijloc, deşi, dacă nu te superi, Elenele noastre sunt mai frumoase,
doar că au plecat toate de-acasă, pe cărările lumii. E doar povestea
unui cioban cu care seamănă mai mult Socrate, decât Ahile.
Nu mă întreba ca prietenul meu din Bruxelles de ce tot merg
şi tot vin. Poate să fie şi o problemă de memorie ancestrală,
să-mi fi rămas de la strămoşi amintirea drumurilor
pe care ne purtau mioarele. Sau poate să fie că merg să veghez
la capătâiul Patriei mele. Iar acum, rogu-te, stinge lumina.
Rândurile următoare să le citeşti pe întunerec.
