Scrisoare prietenului meu Iorgu în Cipru

………………………………………………………

De unde vin eu, sunt câmpuri cu flori, flori

mai frumoase decât curcubeul, care ştiu să danseze în vânt

atât de frumos. De unde vin eu, sunt brazi care cântă, să întâlneşti

stele care umblă liniştite pe drum e un lucru obişnuit.

De unde vin eu, au mai rămas nişte ţărani ca nişte stânci

şi nişte părinţi, îngrozitor de singuri. De unde vin eu, e atâta tristeţe

că am putea să ne facem ieşire la mare în toate părţile.

De unde vin eu, Patria mea suferă de o boală cumplită.

Avem şi noi turcii noştri, dar nu numai în nord.

Avem şi noi două ţări, două steaguri, o idee vagă despre Enosis.

Suntem şi noi în Uniunea Europeană şi ştim cum e, ştim bine,

că am mai fost aproape de o Uniune, cea Sovietică.

Pe vremea când moşii mei şi ai tăi sorbeau gânduri dintr-o ulcică cu vin,

populaţiile acestea adunate sub steagul albastru se jucau cu puţa în praf.

Preţurile? Sunt cam la fel, puţin mai accentuate când e vorba

de lucrurile esenţiale, puţin mai mici la ţigări şi alcool.

Avem şi noi Odiseea noastră, doar că a noastră

e lipsită de happy end. Ţi-am mai povestit-o, şi te-a mirat,

te-a mirat tânărul acela care caută tinereţea fără bătrâneţe,

o găseşte şi o leapădă, prins de dorul de casă.

Tânărul acela care nu mai fuse bătrân, tânărul acela care vine acasă

să nu mai găsească nicio Penelopă, doar cât să consemneze:

Ithaca este pustie. Mi-a crescut barba albă. Şi avem

şi Iliada noastră, doar că mai scurtă, pentru că

n-am avut chef să mai facem continuări. Nu, nu e nicio Elenă

la mijloc, deşi, dacă nu te superi, Elenele noastre sunt mai frumoase,

doar că au plecat toate de-acasă, pe cărările lumii. E doar povestea

unui cioban cu care seamănă mai mult Socrate, decât Ahile.

Nu mă întreba ca prietenul meu din Bruxelles de ce tot merg

şi tot vin. Poate să fie şi o problemă de memorie ancestrală,

să-mi fi rămas de la strămoşi amintirea drumurilor

pe care ne purtau mioarele. Sau poate să fie că merg să veghez

la capătâiul Patriei mele. Iar acum, rogu-te, stinge lumina.

Rândurile următoare să le citeşti pe întunerec.

Solvosys. PhotoPoetry

Bucati din cel mai recent proiect al meu, intitulat Solvosys. PhotoPoetry, la un click distanta:

http://blaga.wordpress.com/

Multumesc.

Greieri şi păpădii (IV)

Nu dintotdeauna. De o vreme. De o vreme, tac. Îmi tac cuvintele, îmi tac tăcerile.

Odinioară, aveam patrie, odinioară, aveam părinţi, care, la orice trăznaie de-a mea, îmi dăruiau nu o palmă, cum s-ar fi cuvenit, ci un sărut. Chiar când trăznaia nu s-ar fi cuvenit.

Ultimul meu periplu, pentru care am suspendat activitatea acestui blog, şi aşa mediocră, şi altele, atâtea, cum îi anunţam pe eventualii cititori ai acestor mărunte rânduri, a fost unul pan-european. Prin nu ştiu ce noroc, am putut parcuge pe repede mai toată Europa. Şi insista, ici-colo, unde am simţit eu că e de insistat.

Cum e această mare patrie grecească, a Ciprului, unde, într-o Enosis deplină, necum a României cu a Moldovei, steagul cipriot nu poate fi arborat fără steagul Greciei alături.

Printre altele, aveam sarcina să caut elemente pe care să le aduc drept modele acasă. Nu că nu ar fi oameni cu minte şi la noi (sau, mă rog, de la noi), nu că nu ar fi fost în trecutul românesc atâtea şi atâtea. Sunt înciudat, pentru că doar dacă vin din altă parte sunt bune şi la noi. Eventual.

Atât ar fi trebuit, cred, să arăt unui anume institut, încremenit în tipare, cum se poate. Nu aveam cele mai mari ambiţii. Acelea s-au spulberat. Atâta, puţin.

Am revenit cu o mare, tare mare durere: de fapt, toate aceste elemente sunt în surplus la noi, doar că noi ne batem joc de ele. Ne batem joc de ele, ne batem joc de oamenii care ştiu şi ar vrea.

Am venit aşa după o lună prin Europa: ca o un om care a înţeles că şi-a pierdut patria. În negura istoriei. Făcută de alţii, cum vor ei.

Am venit acasă plângând. Şi fiecare mic detaliu al societăţii româneşti m-a făcut să plâng iar, şi iar, şi iar. Fiecare mic detaliu, că ţine de bădărănie, de prostie sau de şmecherie.

Fiecare detaliu, că sunt gândacii de pe Otopeni, că sunt şobolanii din Gara de Nord, că sunt toaletele publice, că sunt ambulanţele care nu se mai opresc, că e traficul infernal şi şoferii tot mai urâcioşi, că e femeia de la ghişeu care nu are timp, că sunt ţiganii cerşind în intersecţii, că sunt…

După ani şi ani de călătorii, în Statele Unite şi Europa, care nu mi-au putut reteza speranţa că în România există un viitor, că în România se instalează cu încetul o ierarhie a meritelor, am revenit, în pragul Paştelor anului 2008, să rostesc, înecat în lacrimi: nu mai pot trăi în ţara mea.

Nu mai am patrie, decât oasele strămoşilor mei.

Şi nu am tăcut, cum îmi făcusem obiceul. Am spus-o, nu foarte tare, dar cât să mă audă tatăl meu. Tatăl meu, care ştie. Tatăl meu, care tace. Care şi-a mutat patria în fiul său. În speranţa că fiul său.

Şi marea inimă a tatălui n-a mai îngăduit. Fiul său, cu patrie cu tot, într-o mică nouă veşnică Eneidă. Palma cuvenită, sărutul necuvenit, patria pierdută, fiul pierdut. Ce ecuaţie uşoară, ce ecuaţie de zi cu zi în ţara mea ucisă.

Şi inima tatălui meu nu a mai îngăduit.

Dar ce e un infarct în România de azi? O banalitate. Am un prieten de-o vârstă cu mine care a trecut prin asta. Ce să te miri de părinţi? Pentru ei, e parcă o obligaţie.

Ce avem noi de făcut, cei care suntem la această vârstă a puterii depline, ce putem noi face în ţara noastră, pentru părinţii noştri, pentru urmaşii noştri?

Şi-am să tot plec şi-am să tot vin şi tot am să întreb, dar ştiu: răspunsul nu-l voi dobândi vreodată.

Privesc spre muntele din faţa casei familiei mele din Remeţi şi văd cum unde odinioară era păşune au înaintat arbuştii şi scaieţii.

Iarăşi o să mâncăm noi buruieni, ca pe vremea războiului, îmi spune un bătrân din sat.

Se aud greierii, tot mai grav. Toate păpădiile şi-au luat zborul.

Anunţ

Pe tot întinsul lunilor martie, aprilie şi mai activitatea acestui blog este suspendată. Între cer şi pământ.

Autorul umblă creanga. Cu tot dragul, Octavian Blaga

Perfecţiune

35.jpg

Acolo

taking-a-break-from-haying.jpg

Poveste

Se făcea că eram alaltăieri într-o cramă,

era înghesuială, stăteam ghemuit, de parcă

n-ar mai fi fost în oraş nicio altă…

 

Am băut ceva ca un vin din cupa de-aramă,

cred că nu era decât apă cu piparcă.

Am vrut să plec, dar unul, din poartă,

 

m-a întors, arătându-mi că mă aşteaptă o damă.

După ochi, după mers, am ştiut că-i hoţoaică.

Şi-a rădicat spre cer rochia-naltă.

 

N-aveam scăpare, dar n-am luat-o în samă,

am mai cerut să beu din vinul fără marcă.

Şi-am cioplit o altă damă c-o daltă.

 

Am oprit la vamă.

M-am urcat în altă arcă.

N-am mai avut nicio haltă.

Cântec pierdut

Nicicând n-am să pricep de ce

privirea ta se-ntoarce rece

pe lângă mine rece trece

când paşii dintr-o întâmplare

ni se-mpreună-n burgul mare

în burgu-acesta rece-n care

obişnuiam odinioară

să ne iubim într-o cămară!

Sau ne iubeam doar într-o doară?

Obişnuiam odinioară

să ne petrecem într-o vară

ce azi aud c-a fost amară.

Tu ai ales altă cărare.

Parfumul tău de nepăsare

m-a înjughiat şi încă doare.

Dar cel puţin să ştiu de ce

un zâmbet ochiul tău s-aplece

nu poate-atunci când mă petrece…

Cântec lângă fereastră

Am să vin într-o seară la fereastra ta

să ascult cum îţi cântă inima.

Am să trec, tiptil, prin grădină

să mă strecor la tine în inimă.

Ai sa m-auzi? Ai să mă crezi?

Căci de văzut nu poţi să mă mai vezi…

Sunt umbră şi în urma mea

nu mai adie nicio stea.

Sunt floare şi ca rădăcină

am pasul meu şi o inimă.

Petalele îmi sunt aripe…

Mi-am petrecut demult cele din urmă clipe.

Să mai treci să rupi o petală,

ca floarea să rămână goală.

Ori poate să mă sădeşti la fereastră,

de vei găsi şi pentru mine vreo glastră.

Cântec lângă fântână

Tu nu mai vii pe la fântâna

cu apele adânci!

Parc-a trecut doar săptămâna

de atunci!…

Nici gustul apei n-am uitat,

nici setea gurii tale!

Parcă nu ani s-au dumicat

la vale!…

Dar până unde poţi s-ajungi

cu ochii?

Tot câmpul azi e presărat cu rugi!

Şi plopii…

Cât au crescut de ieri şi s-au umplut

cu stele!

Atâtea stele ce-aş fi vrut

să fie-a mele!…

Şi-atâtea lacrămi în fântâna noastră!

Şi-un peşte

zace-n noapte ei albastră

ca-ntr-un cleşte…

Pagina Următoare »


Fundamente

"Ultima mea voinţă Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele. Câmpeni 20 decembrie 1850" Avram Iancu